Zeii tangoului de Carolina De Robertis

De la ruşine socială tangoul argentinian a ajuns la mândrie naţională. Iar celebra dansatoare, Mata Hari afirma că tangoul este dansul este un poem în care fiecare mişcare este un cuvânt.

Dacă îţi place acest dans, respectiv dacă eşti interesat de cultura argentiniană, îţi recomand să citeşti romanul Zeii tangoului. Nu ştiu dacă mai e vreo carte în care să descrie atât de bine oraşul Buenos Aires. E un roman care îţi oferă informaţii despre tango, istoria argentiniană între anii 1913-1950 şi de ce italienii migrau în această ţară. Dacă o să ascultaţi cum vorbesc argentinienii probabil veţi simţi accentul italian.

Subiectul romanului începe în anul 1913 când un grup de emigranţi ajung în Argentina. Printre care şi Leda, o – surpriză. Află că soţul ei a fost omorât. Aflând poveste morţii soţului ei, Leda îşi pusese întrebarea – ce să facă?

tânără de 17 ani. A făcut acest drum ca să ajungă la soţul ei. Odată ajunsă

Deşi avusese posibilitatea să se întoarcă în Italia, la familia ei, Leda a decis să rămână în Argentina. Plus la asta, a descoperit tangoul şi a rămas fasciantă de acest stil de dans. Chiar dacă se dansa în bordeluri. Iar femeile care dansau tangoul... erau considerate de târfe. Şi cum unei femei îi era interzis să cânte într-o formaţie, a decis să se deghizeze ea în bărbat. Este luat/ă într-un grup de intrumentişti, numit El Sexteto Torres, iar lider fiind Santiago. Concertează în localuri şi cabarete.

Cum ajunge ea să facă faţă tuturor provocărilor aflaţi citind romanul. Autoarea oferă informaţii cu un lux de amănunte. Deşi enervante pe alocuri, subiectul romanului este intrigant.

Totodată, se face referinţă şi la Carlos Gardel, interpertul care este cunoscut pentru interpretarea multor tangouri.

Fragment:

Trei zile mai târziu, o nouă senzaţie a zguduit lumea tangoului. Tânărul acela, Carlos Gardel, despre care Amato le vorbise cu atâta căldură şi admiraţie, interpretase în cadrul unui spectacol la Teatrul Esmeralda un nou fenomen intitulat un canción – un tangou interpretat mai degrabă vocal decât instrumental, în care versurile nu doar că însoţeau o melodie, ci spuneau o poveste; în acest caz, cântecul Mi noche triste era povestea unui bărbat a cărui femeie îi frânsese inima, lăsându-l să înfrunte singur tristeţea nopţii. La final, publicul izbucnise în aplauze, încântat, entuziasmat, extaziat chiar. Un critic se referise la acel eveniment ca la începutul unei revoluţii muzicale:  sufletul tangoului se poate cânta în versuri.

Odată cu schimbarea vremurilor şi apariţia interpreţilor de tango, se punea întrebarea dacă tangoul original ar putea dispărea. Dar, după cum afirma un unchi al lui Santiago, liderul instrumetniştilor El Sexteto Torre tangoul e al nostru, ţine minte, ţine minte de udne a apărut. Pentru fiecare persoană care cunoaşte rădăcinile tangoului există o sută de oameni care nu le cunosc şi poate că într-o zi cei care ştiu vor dispărea cu toţii. Dar secretul dăinuieşte în fiecare sunet al tobei şi în aceste pauze, atunci când toba a amuţit, va trăi prin paşii dansatorilor care nu vor şti niciodată că imită paşii dintr-o religie străveche, care a poposit aici după călătoria în pântecele putred al corăbiilor cu sclavi, unică relicvă strălucitoare supravieţuitoare în infern: un zeu şi o zeiţă dansând unul lângă altul aşa cum dansau înainte ca tangoul să-i forţeze să se privească şi să se înlănţuie.

Reflecții:
Nu te gândi la nimic. Gândul să-ţi zboare doar spre casă.

Necunoscute. Necunoaştere. Două lucruri care îi dominase voiajul peste ocean până în America.

Ne credem atât de puternici, ne credem atât de reali, dar sunt lucruri mult mai reale decât noi şi mai puternice, însă ni le amintim doar atunci când este prea târziu şi când ne acoperă cu cenuşa lor.

Lasă pe mâine ce-i al zilei de mâine, căci va fi tot acolo, aşteptându-te.

- Îmi place cum cânţi.
- Iar mie îmi place să fiu ascultat.
- Am o întrebare.
- Spune-o!
- Aţi vrea să mă învăţaţi să cânt?

Dezaprobarea ei era palpabilă, emană o aură sumbră, fiindcă, desigur, dacă tangoul era un infern în care femeilor le era interzis să păşească, Francesca era prima care să păzească poarta.

Disperarea nu poate merge decât într-una dintre cele două direcţii: fie te face docil ca un căţelul, fie te transformă într-o armă de luptă.

Iată aşa. Dacă te-am intrigat - nu ai decât să citeşti acest roman. Dacă ştii să dansezi tangoul, mă bucur.

Sursa imaginii: editura Nemira